A iubi sau nu

      Iubirea… e ușor să scrii despre ea în lipsa ei ori când ești în căutarea ei. Dar după ce ai găsit-o cum rămâne? Când te uiți la dreapta ta și jumătatea vieții tale te întreabă de ce o iubești, ce răspunzi? Și după 10 sau 20 de ani ce răspunzi? Orice justificare e valabilă doar dacă sufletul se deschide către cer, căci iubirea de acolo vine. Poate e surprinzător dar răspunsul e mereu același: te iubesc pentru că ne înțelegem de minune. Mă accepți așa cum sunt știind că un om nu prea se schimbă niciodată. Mă iubești și atunci când o ducem foarte greu și poate nu avem bani de pâine. Te iubesc pentru că tu mă iubești mai mult decât orice pe lumea aceasta. Te iubesc pentru că atunci când conștientizez iubirea pentru tine îmi dau seama că sunt fericit și până la urmă aceasta este scopul fiecărui om în lume, să fie fericit.
     Cu iubirea e simplu :) dar vreți să știți de ce divorțează lumea? Eu știu! Nu fiindcă aș fi deștept, nu sunt! Nici pentru că eu însumi am trecut prin așa ceva. Știu pentru că m-am gândit la asta. Orice om de pe planeta Pământ are dreptul la răspunsuri cu privire la viață. Dacă cineva caută răspunsuri le va găsi! Întreabă și ți se va răspunde! Google știe :) Caută și vei afla!
     În fine, soția sau soțul sunt așa cum vi-i imaginați. Erou sau condamnat… eroină sau pierzătoare… Totul se află în capul vostru și tot acolo vă scrieți destinul cu litere de neșters.
“Mai dă-mi o șansă?” Serios?? Când iubești pe cineva dă-i drumul, nu? Și dacă se va întoarce la tine te iubește cu adevărat… N-aș vrea să fiu persoana care risipește ceața legendelor demult apuse dar cine te iubește nu te va părăsi niciodată pentru că te iubește.
     Lăsând vorbele deșarte la o parte, e nevoie de curaj în iubire. Ai curajul să iubești pe cineva până la sfârșitul vieții? Ești un erou! Iubirea nu este făcută să dureze printre oameni deși ea este perfectă și infinită.       Oamenii nu sunt așa, ei caută să pună capăt iubirii fiindcă oamenii se supun timpului.
     Vreți adevărul? Lumea nu ține cont de iubire pentru că banii și interesele cumpără iubirea iar mai jos de atât nu se poate. Nu mai e cum a fost mai demult. Ups, mai demult a fost la fel ori poate și mai rău.
     Atunci ce este iubirea? …eroism, o poveste cu eroi …

Iubirea de nicăieri

În mijloc de vară când am zărit-o prima dată

Aștepta la ieșire, într-o gară ciudată.

Oare va veni acela pe care-l așteptă ea să vină?

Va fi întuneric ori întunericul va fi lumină?

În nefirescul unei zăboviri plină de pustie

Apăru el într-o lumină de puțină nebunie.

Urmă clipa timpului ce a stat în loc,

... suflete în căutare de noroc.

Veni și magia primelor întâlniri

Pe poteci presărate cu petale de trandafiri.

Sub clar de lună în dorinți ce ard ca focul

Încet, încet, iubirea și-a făcut la rându-i locul.

Tresărind încet dintr-un somn fără de vise

Inimile au redeschis cartea cu paginile-închise,

Și-au scris în taină cu nuanțe de amintiri

Povestea celei mai frumoase iubiri...

În umbra șarpelui

     - Este adevărat că îți iubești soția mai mult decât orice pe lume și că nu ai putea să o înșeli niciodată? îl întrebă Maya pe inspectorul școlar Marius apropiindu-se de el și lipindu-se languroasă de corpul lui. Se priveau fix în ochi și din privirile lor ieșeau scântei și ardea un foc viu numit dorință. Buzele lor aproape că se atingeau și dacă ar fi făcut-o nicio forță în lumea aceasta nu ar mai fi oprit vulcanul pasiunii. Cu un efort supraomenesc Marius se retrase respirând greu și schițând un zâmbet de om care e pe punctul să-și piardă capul. O privi lung pe Maya. Era tânără, frumoasă, elegantă, cu forme perfecte, cu părul lung și despletit, cu un machiaj perfect, cu buzele de culoarea macului, cu pleoape lungi, negre, cu ochi albaștri ca și un ocean limpede în care oricine ar fi dorit să se piardă și să nu mai fie găsit niciodată. Purta pantofi negri cu toc, o rochie neagră până puțin sub genunchi, o cămășuță albastră cu nasturii de la nivelul pieptului descheiați cât să se vadă puțin din linia dintre sânii destui de mari și o mică parte din sutienul albastru ce părea de o calitate superioară și cu o lucrătură deosebită. O privea zâmbind și nu-i venea să creadă cât de frumoasă poate fi o femeie. O frântură de gând îi atacă conștiința șoptindu-i că este însurat și tată a doi copii mici dar el alungă acest gând certându-l și reproșându-i tot felul. El s-a însurat cu o pământeancă dar acum în fața lui stă o zeiță. O dorea atât de tare încât această dorință căpătă forma unei dureri plăcute ce îi inunda corpul făcându-l să tremure imperceptibil. O luptă finală se dădea pe marele câmp de bătălie al sufletului acolo unde conștiința își adunase toate forțele și rezista cu greu în fața acelui tăvălug de neoprit de sentimente născute de nicăieri și care acum, fiind câtă frunză și câtă iarbă, formau o armată de neînvins. Marius avea să cedeze, era o chestiune de secunde, dar acum însăși timpul dispăruse din momentum-ul atracției reciproce.

     Ușa se deschise larg fără ca cineva să se mai obosească să bată. Leonardo, colegul lui Marius năvăli în birou și dădu repede din cap în semn de salut atunci când o văzu pe Maya și vru să spună ceva dar se opri. Cumva simțea că o energie ciudată plutea în aer. Această forță născută între Marius și Maya era atât de puternică încât devenise ceva real. Leonardo se opri o clipă dar apoi decise că i s-a părut totul și în acel birou nu se petrecea nimic deosebit. Își reformulă exprimarea în cap fiindcă o pierduse și i se adresă lui Marius:

    - Omule bun, hai odată că trebuie să mergem în inspecție la școala 11. Încep orele fără noi și atunci nu am mai făcut nimic. Te aștept în mașină de vreo zece minute, nu te gândești ce trafic e la ora asta? Când vrei să ajungem? Eu nu am întârziat niciodată la așa ceva și nu aș vrea să încep tocmai acum!

    Marius nu mai spuse niciun cuvânt. Își luă sacoul de pe cuier, o salută pe Maya urându-i colegial o zi bună și îl urmă pe Leonardo ce plecase val-vârtej înaintea lui. Înainte să ajungă la scări nu se răbdă să nu mai întoarcă încă o dată capul. O văzu pe zeița lui cu chipul întristat și atunci se posomorî în inima lui. Ar fi vrut să contramandeze inspecția, să alerge la Maya și să o cuprindă în brațe ca și cum doar acest remediu ar fi salvat o față posomorâtă având o putere magică de a readuce la viață cel mai frumos zâmbet din lume. Realitatea îl ținuse cu greu cu picioarele pe pământ, fusese cât pe ce să-l informeze pe colegul lui că nu se simte bine și că se va duce acasă urmând să meargă la doctor și eventual să-și ia concediu medical. Dar cumva a rezistat acestei tentații. Acum că terminase de coborât scările și ieșise la lumină și aer curat se simți rupt de acea vrajă care îl legase cu fire nevăzute de Maya. Rațiunea își recăpătă locul ei de drept. Încet-încet lucrurile reveniră la normal, realitatea înconjurătoare alungă ultimele rămășițe ale unei fantezii venită parcă dintr-o altă lume, acolo unde totul era permis și orice era posibil. Își adunase gândurile. Urma să participe la examinarea unei ore de religie. Serios? Religie? Va fi oricum o formalitate, nu-l interesa câtuși de puțin acest subiect. Adică credea în Dumnezeu într-un mod superficial fiindcă îi era cel mai la îndemână. Mergea la slujbe cu ocazia sărbătorilor importante, se spovedea și considera că dacă pe lângă aceasta e un om bun și nu caută să facă rău la nimeni e îndeajuns încât să fie aprobat de divinitate. Cu alte cuvinte și mai simplu spus nu-l preocupase niciodată cu adevărat acest subiect. Dumnezeu exista, el exista, fiecare își vedea de ale lui. Oare avea Biblie în casă? Nici nu știa exact. O va întreba pe nevasta lui, ea știe totul. Și parcă femeile sunt mai deschise înspre acest subiect, desigur că soția lui ținea o Biblie sau o carte de rugăciuni în casă. Dar de ce să se mai obosească cu aceste gânduri? Mai bine să creeze o lume imaginară în care se află doar el și Maya. O astfel de lume ar fi perfectă. Se miră că, deși o iubea pe soția lui oarecum acest fapt nu mai conta defel. Parcă nici nu mai era căsătorit sau avea copii. Ah, copii. Da, realitatea. Ei atârnă greu în orice balanță. Conștiința ce era rănită de moarte se simți animată de puteri neobișnuite și se ridică temătoare în picioare. Așadar nu era totul pierdut. Argumente, erau necesare argumente pentru a continua acest război nimicitor. Copii, soția – alte considerente nu existau. Noțiunea de a face ceea ce este moral și bine dispăruse chiar la începutul conflictului. Readusă la viață cu ajutorul elixirului numit "speranță", conștiința stătea semeață pe ultimele baricade ale rezistenței voinței omenești. În acel moment orice era posibil.

    Ajunseră. Marius coborî alene din mașină. Îl lăsă pe Leonardo să intre primul în clădirea școlii impunătoare din centrul orașului. Îl urmă fără să scoată prea multe vorbe atunci când se prezentaseră la secretariat și salută pe toată lumea cu o rigoare militărească. Își rezervase toate sentimentele pentru Maya temându-se ca nu cumva să se reverse ceva asupra lumii înconjurătoare pierzându-se fără rost. Gesturile lui ajunseseră mecanice și până la a nu-i mai păsa de lumea înconjurătoare era un pas mititel de făcut. Un pas de pitic dar care totuși nu se vroia a se executa ușor. Marius era un inspector școlar – realitatea. Realitatea îl trezi din starea de euforie și visare cu ochii deschiși. Avea de inspectat și în urma investigației să acorde calificative. Îi plăcea ca pe lângă minte să inspecteze oamenii și cu sufletul. Așa că deschise cu greu câteva portițe mici și astfel emoțiile oamenilor din jurul lui năvăliră ca și atunci când puhoaiele de apă se adună într-un loc și apoi găsesc o spărtură și toate ar vrea să intre prin acel loc. Văzu oamenii din jurul lui așa cum erau ei și începu discuții mărunte pe diverse teme interesante. Fusese servit cu o cafea bună ce o savurase cu plăcere ascultând problemele și bucuriile profesorilor. O întâlni și pe profesoara de religie. Era o femeie trecută bine de patruzeci de ani, blondă, îngrijită și foarte simplă în purtarea ei. Mereu politicoasă și cu o vorbă bună pregătită pentru sufletele care cerșeau așa ceva. Dar dacă ceva îl surprinse la ea era privirea ei. Înlăuntrul ochilor ei negri se ascundea pacea lumii. Nu se vedea nimic altceva decât împăcare și liniște. Acea privire dădea impresia că pătrunde dincolo de om și înțelege ce se petrece înlăuntrul lui, toate frământările și neliniștile cuiva erau scoase la iveală și răsfoite precum paginile unei cărți deschise. Marius nu-și amintea să mai fi văzut vreodată o atare privire. Da, era ceva deosebit concise el în timp ce o urmă pe colega ei din învățământ în sala de clasă. Înainte ca învățătoarea să deschidă ușa se auzi de pe hol o larmă îngrozitoare întocmai ca și cum toți copii ar fi vorbit deodată care mai de care pe un ton mai ridicat. După ce intrară o liniște adâncă se așternu deodată iar așa ceva părea miraculos. Copii se așezară cuminți la locurile lor, profesoara îi salută iar ei răspunseră la unison cu entuziasm la salut. Marius se așeză în ultima bancă, își scoase Notess-ul negru, un pix scump, de lux și se pregăti să surprindă în linii mari tot ce îl interesa. Ora începu cu o rugăciune apoi învățătoarea luă cuvântul pe o voce caldă și plăcută în timp ce copii o priveau vrăjiți.

     - “Este adevărat că Dumnezeu a spus să nu mâncați din toți pomii din grădină?“, iată prima întrebare a Șarpelui adresată Evei. Copii, continuă ea transmițând multă emoție prin cuvintele ei, Cel Rău l-a pus la îndoială pe Dumnezeu. Înainte de orice păcat pe care îl facem, în mintea noastră se ridică mereu aceeași întrebare: Este adevărat că nu aș putea face așa ceva? Dragilor, răspunsul la această întrebare nu se află în minte ci ea trebuie căutată în suspinele inimii...

    Marius își lăsă capul în jos pentru că niște lacrimi fierbinți să strecurară nevăzute în colțul ochilor. Acea inspecție la acea oră de religie avea să-i schimbe viața pentru totdeauna și să-i salveze sufletul.

Provincia Shībài zhě

     Ning-Ju se plimba fără chef pe strada umbrită de copaci măreți ce erau ca niște uriași prinși cu picioarele în capcane de beton din care nu mai aveau scăpare. Tânărul petrecu cu privirea o pasăre rătăcită pe acea stradă plină de praf și pustie. Se miră și înaripata de stranie întâlnire și din câteva bătăi de aripi dispăru pierzându-se undeva în spatele perdelelor frunzișului verde ce părea că desparte cerul de pământ.
     Pași făcuți unul după celălalt pe un drum care ducea mereu în același loc, acasă. De fapt o locuință în care mânca repede o mâncare care nu-i era chiar pe plac și apoi se prăbușea în pat frânt de oboseală. Zi de zi și zi după zi același scenariu și același drum parcurs. Pași făcuți unul după altul prin timp, un timp care trecea molcom fără să aducă nimic nou în afara unei munci istovitoare și supuse rutinei.
     Din plictiseală încercă din nou să-și afle sensul propriei vieți. Așa că o derulă dinaintea ochilor sperând că poate va afla ceva nou despre ea ori în cel mai bun caz va dibui unul din acele momente în care a fost fericit și va fi în stare să schițeze un zâmbet, oricum nu mai făcuse asta de mult timp.
     S-a născut (primii ani fusese nevoit să-i complecteze din imaginație, memoria oamenilor păstrează anii de după naștere într-o ceață de nepătruns), a fost crescut de o mamă și un tată care lipsiseră de acasă aproape toată ziua și aceasta absolut în fiecare zi. Mâncase ce apucase, se jucase singur și cumva se făcu din el un băiețandru cu ochi căprui și părul negru. Urmară anii de școală, opt la număr. Școala fusese un supliciu, începea dimineața foarte devreme, erau multe materii pentru o minte așa micuță iar profesorii erau deosebit de severi aplicând cu larghețe pedepsele fizice. Predatul se sfârșea puțin după orele amiezii și urma perioada făcutului temelor. Seara ajungea acasă și pica în pat sperând ca a doua zi să nu se mai trezească în acel coșmar numit realitate. Zilnic, aceeași școală, aceeași colegi și aceeași profesori răutăcioși. La fel cum la lucru nu exista zi liberă, nici la școală așa ceva nu era de conceput.
     După terminarea cursurilor, la vârsta care consemnează mijlocul copilăriei s-a angajat într-o fabrică uriașă unde lucrau mii de oameni pentru a învăța o meserie pe care avea să o practice până la sfârșitul vieții ori până în acel moment în care îi va imposibil din punct de vedere fizic sau mental să mai muncească. Atunci autoritățile aveau să vină după el și va fi deportat într-un loc pe care nimeni nu-l cunoștea și de unde niciunul dintre cei plecați nu s-a reîntors vreodată.
     Aproximase că lucra în acea fabrică de o mică eternitate. Nu aveau calendare, oricum nu le-ar fi folosit la nimic. Zeul timpului era ceasul deșteptător, dacă cineva întârzia amenda era jumătate din salariu. Ori salariul întreg abia ajungea pentru taxe și mâncare, cu orice sumă mai mică decât întregul nu se putea supraviețui. Într-un mod nedrept și ilogic oamenii nu-și permiteau luxul de a se îmbolnăvi fiindcă erau dați afară riscând să moară de foame sau în cazul în care nu-și găseau repede de lucru erau deportați.
     Deși părea, nu era sclavie sau cel puțin sistemul nu purta această denumire ce răzbătea din trecutul  întunecat al omenirii. Nu, muncitorii se duceau la lucru, își făceau treaba și erau plătiți. Că remunerația era mică era vina economiei și a concurenței de pe piață. Pe deasupra în afara orelor de program fiecare avea dreptul să facă ce vrea iar dacă nimeni nu avea chef sau energie să întreprindă ceva distractiv și relaxant era vina oamenilor, ei nu vroiau.
     Viața ajunsese muncă și puține lucruri existau în afara ei. De fapt doar două, cina și somnul. Ning-Ju se gândi că era vremea să caute o fată de vârsta lui cu care să împartă același așternut. Îi era  urât să mai doarmă singur. Cine știe, poate vor avea și copii, dacă mai exista rostul procreării în așa o lume cenușie. Dar vor face copii, era calea naturii și această cale ce elucida rolul omului pe lume nu se va schimba niciodată. Întemeierea unei familii era simplă, își va găsi o nevastă dintre colegele de muncă, se vor prezenta la secretariatul fabricii și vor primi o hârtie prin care se va constata că locuiesc împreună. Din acel moment vor fi soț și soție. Începând cu a doua zi vor veni la lucru împreună. Da, așa va face, a și pus ochii pe două fete care i se păreau lui interesante. Oricare alegere va fi bună; totuși nu știa pe care să o întrebe prima dată. Și dacă o va întreba pe una din ele și va răspunde afirmativ atunci să îi repete întrebarea și celei de-a doua fete și apoi să aleagă? Era oare corect așa ceva? Iată măcar că pe drumul înspre casă avea la ce să se gândească – în fond era una dintre alegerile importante ce pecetluiește destinul omului. 
     Mai este o curbă de luat și va ajunge imediat acasă. Oare de ce tot repeta acest cuvânt "acasă"? De fapt locuia într-un cămin muncitoresc, într-o cameră mică și obscură în care era un pat, un dulăpior, o masă și un scaun. Avea un geam rotund iar priveliștea ce o oferea acel cerc luminos era un zid imens, cenușiu și dacă el ar fi scos mâna pe geam și s-ar fi întins bine aproape că atingea cu vârful degetelor "priveliștea". Lățimea camerei era mai mică decât un pas de om, dar nu aceasta conta.  Cel mai important lucru era ca patul să fie suficient de comod. Și era.
     Clădirea în care se afla camera era impunătoare. Un mamut din beton ce adăpostea o mie, poate două mii de suflete. Nimeni nu știa cu certitudine, în fapt nimănui nu-i păsa poate nici de propria persoană, darmite de ceilalți?
     Casa părintească era departe și pesemne că în viitorul apropiat nu mai avea cum să ajungă acolo. Nu era vina lui că aici primise de lucru, trebuia să accepte acest servici chiar dacă l-a îndepărtat de cei care i-au dat viață. Salariul era puțin mai bun dar munca era mai multă însă el era tânăr și putea lucra oricât.  Cu părinții lui mai discuta la telefon, erau relativ bine și rezistau cu stoicism în lupta împotriva bătrâneților.
     Luase curba, își târa efectiv pașii și i se închideau ochii de somn ajutați totodată de lumina și căldura soarelui care deși era la asfințit nu-i slăbise defel puterea. Muncise mult, realizase peste norma impusă, cel puțin așa credea. Aproape că nici nu-i venea să creadă cât de mult produsese. Dar probabil nimănui nu-i păsa. Acolo șefii strigau și vorbeau urât doar dacă cineva nu-și îndeplinea obiectivul, în rest ceilalți nici nu erau băgați în seamă. Era o lume dură în care oamenii erau doar numere. Numărul de oameni raportat la producție, minus materie primă și alte cheltuieli egal profit. Din cauza concurenței nemiloase era necesar ca oameni puțini să producă cât mai mult. Aceasta era  de altfel toată politica firmei. Dar în alte locuri era poate și mai rău.
     Ajunsese acasă. În casa scării era curat și mirosea a clor și a alte soluții puternice de spălat. Intrase în lift și urcase până la etajul nouă. Când ieși se minună ca de fiecare dată de liniștea care domnea în clădire. Deși locuiau atâtea suflete, parcă toate dormeau ca și cum o substanță magică ce are puterea de a trage cortina viselor plutea în aer și era inspirată cu nesaț de cei ce ajunseseră de la lucru acasă. Dacă se gândea bine nici nu-și cunoștea toți vecinii de pe palier, nu le știa poveștile lor de viață ce nu puteau fi complicate sau foarte diferite de a lui.
     Intrase în casă, în cămăruța lui mică cu un geam rotund la mijlocul peretelui din fața patului. Se așeză la masă și oftă. Va mânca puțin din aceeași mâncare simplă apoi se va întinde. Îl dureau spatele și picioarele, e nevoie mare să stea culcat. Își fixă cele două ceasuri deșteptătoare, le mai controlă încă o dată și se puse la masă. A, își aduse aminte de telefon. Îl luă din sertarul de la masă și îl deschise. Așteptă puțin. Ecranul albastru nu-i arătă nimic în afară de sigla operatorului. Niciun mesaj ori apel pierdut. Asta e. Ar trebui să-și sune părinții dar nu are chef, o va face cu siguranță mâine. Mâncă repede, se schimbă de haine și se puse în pat. Ar fi bine să facă ceva cu viața lui, să o schimbe cumva. În primul rând să-și aleagă o soție, măcar nu va mai mânca singur și va împărți patul cu cineva. Erau două colege și încă nu știa pe care dintre ele să o abordeze prima dată. Oare părinții lui cum s-au cunoscut? Nu-i întrebase niciodată.
     Închise ochii, acum oboseala își spusese ultimul cuvânt. Peste câteva ore va suna deșteptătorul. Și va merge la muncă, va lua totul de capăt. Zi de zi, în fiecare zi.    

Scrisoarea III - parodia unui imigrant

Imigranți, copii de suflet ai lui ăla cu A mare

Nu puțini, milioane, după ultima estimare,

Răspândindu-se în roiuri întind corturi uriașe

Și ascunzându-se în ele fac planuri ucigașe.

Iată vine-un imigrant ce părea mai descurcăreț

Johannis privind la dânsul îl întreabă cu dispreț:

- Was ist das?
- Was? Și de mai știi și românește

Domnul nostru vrea să-ți spună ceva ce te privește.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de Cotroceni

Un imigrant atât de simplu că se pierdu printre bucureșteni. 

- Tu ești Johannis?

- Da imigrante! 
- Am venit să-ți cer să ne primești,

România e frumoasă, e o țară ca-n povești.

- Orice gând ai imigrante și cu orice planuri vei fi sosit

Cât suntem încă la pace eu îți zic du-te de unde-ai venit.

Despre partea cu primitul, noi și-așa suntem săraci

Iar în România nu prea ai nici ce să faci.

Mai bine fă întoarsă de pe-acum a ta cale

După cum te văd nu prea ai nici parale.

De-o fi una, de-o fi alta... Nu am centre pentru voi

Nu vă pot îndeplini nici cele mai simple nevoi.

- Cum? Când Schengen e aproape, să-mi închipui crezi că pot

Să trimit toți imigranții înapoi pe feribot?

O, tu nici visezi Johannis, câți au vrut să mă întoarcă

Grecii, sârbii, ungurii au vrut să mă pună în barcă,

Președinți de țară, miniștrii, generali, toți fără folos se-adună

Să de-a piept cu imigranții ce au tricouri cu semilună.

Adu-ți aminte cum a fost demult cu cavalerii-n zale lucii

I-am prins pe toți și i-am pus frumos la umbra crucii.

Acum iar vă strângeți împotriva imigranților care

Doar vin râzând de peste tot, dinspre pământ și mare.

Mi-e destul pe facebook doar un simplu semn a face

Și-ntreg Apusul își trimite toate neamurile-ncoace.

Doar în Siria văzut-ai câte forțe s-au aliat

Am cu toate țările o listă în mod detaliat.

Când văzui atâtea avioane, câtă frunză câtă iarbă

Le-am zis la ai mei să fugă dacă țin la a lor barbă.

După toate acestea să mă împiedic de-un președinte?

Și să mă-ntorc înapoi ascultând de-ale lui cuvinte?

- Un președinte, da, căci șeful țării ce-l privești

Nu e român de rând, el are origini nemțești.

Nu ți-aș dori vreodată ca într-o zi să ajungi să ne cunoști,

Nu știu cum ne vezi de-afară, dar nu suntem niște proști.

De dincolo au venit mulți de-au vrut să ia pământ și apă

Dar majoritatea nu au luat altceva decât țeapă.

Eu? Poate-ai crede că sunt pus aici de formă

Am câștigat alegerile jurând să fac reformă,

Dar cum? În țara asta nimica nu se schimbă

Unul muncește și zece pe lângă el se plimbă.

N-avem nici măcar autostrăzi, nu circuli ca-n occident

Vei conduce numai pe naționale și vei muri în accident.

Și abia plecă imigrantul... și se urcă în a lui Pasat

În graba lui spre răzbunare accelerația călcând apăsat,

Pe DN1 era aglomerat și depăși riscant două mașini

Cu gândul de-a invada mai repede această țară de creștini.

Drum în lucru..., ce mai frâne, derapare, izbitură

Un carambol se făcu înainte de Ploiești, la cotitură.

Pe facebook Johanis urmărește cu atenție evenimentul

Imigranților, așa-i la noi, acesta a fost avertismentul.

Poveste de dragoste

     A fost odată ca niciodată, în vremuri rătăcite pe coridoarele timpului, o împărăție condusă de
un rege bun și iubit de supușii lui fiindcă era un om drept, corect și trata oamenii nu ca pe bunurile
lui ci ca pe un fel de prieteni. Era ceva neobișnuit la acea vreme în care cruzimea și nelegiuirea
erau cuvinte de ordine. Dar astfel, tratându-și poporul cu blândețe se putea oricând baza pe ei.
Dacă era nevoie de taxe, le plăteau, dacă erau atacați atunci se strângeau de la mic la mare și
apărau cetatea cu prețul vieții. Totul era frumos, era pace și înțelegere pretutindeni. Copii se
jucau nestingheriți, adulții se bucurau și petreceau împreună sau când erau lucrări mari se ajutau
unii pe alții.
     Însă, ca în orice poveste care merită spusă se întâmplă pe lângă lucrurile bune și cele mai
puțin bune, de altfel și răul trebuie să aibă rolul lui în aceste întâmplări ori cum am putea aprecia
binele altfel? Regele era bătrân și chinuit de boli care apar inevitabil odată cu trecerea peste ani.
Era trist fiindcă nu-și vedea fata fericită. Deoarece bunătatea i-a guvernat întreaga viață nu ar
fi putut trăi cu gândul că și-a măritat fata din interes sau pentru ceva alianță convenabilă. Nu, el a
vrut ca fata să-și aleagă prințul de care se va îndrăgosti și pe care-l va iubi din toată inima ei și
prințul la rândul lui să o iubească din tot sufletul lui. Și să fie fericiți împreună, ducând moștenirea
binelui peste ani. Doar că singura lui fată, lumina ochilor lui, nu știa ce este dragostea și nu era
capabilă să dezvolte acest sentiment. Oricât a încercat nu reușise să simtă ceva pentru toți acei
prinți măreți care au curtat-o pe rând. Regele, deși întristat și suferind, ascundea toate acestea
de fiica lui și atunci când se întâlneau el îi zâmbea și se prefăcea că totul este în regulă și că
într-o zi oricum toate acestea vor fi doar o amintire. Acea zi avea să fie nunta prințesei, era
doar o chestiune de timp ori poate petrecerea unui mic miracol.
     Într-o zi la fel ca oricare alta prințesa se plimba gânditoare prin grădinile de o frumusețe
răpitoare ale castelului. Se bucura de lucruri simple, de iarba de un verde perfect, de mirosul
florilor ce o purtau pe brațe într-o lume de vis, de ciripitul păsărelelor care îi cântau cântece
măiestre, de copacii care îi ofereau timizi o umbră plăcută, de vântul ce adia îndeajuns cât să
risipească norii oricărei griji din sufletul ei.
     "Bună, maiestate!" o salută cu glas cristalin un cavaler.
     "Bună!" răspunse ea zâmbind și nereușind să-și ascundă mirarea că fusese abordată.
     "Dacă-mi permiteți, aș dori să vă spun ceva." zise cavalerul și se înclină respectuos în fața
ei.
     "Spune ce ai de spus." îl încurajă prințesa și simți un fior ciudat pe care nu știa cum să-l
interpreteze.
     "Maiestate, îmi este cu neputință să rostesc atare cuvinte cu voce tare. M-aș pierde și aș
rămâne fără glas fiindcă inima îmi bate tare și nu o pot controla. Dar am așternut cuvintele dictate
de inima mea pe o coală de hârtie. Dacă îmi este permis, aș dori să vă înmânez mai bine o
scrisoare și dacă veți avea plăcerea poate o veți citi." vorbi cavalerul și abia îndrăzni să-și ridice
ochii și să întâlnească o privire fermecată. Scoase scrisoarea și o dădu prințesei care în momentul
în care puse mâna pe ea simți puțină căldură în obraji.
     Cavalerul își luă rămas bun, făcu o plecăciune în fața ei și se duse lăsând-o pe prințesă cu
scrisoarea în mână. După ce el plecă, ea se retrase în camera ei. Îi tremura puțin mâna atunci
când deschise plicul. La lumina magică a lumânărilor începu să citească.


                                                        Prințesa gândurilor mele,

     Încep prin a-mi cere iertare pentru gestul meu necuvenit dar oare cine poate porunci inimii
să tacă atunci când aceasta șoptește rugăciuni fierbinți? Cine ar reuși să o reducă la tăcere 
când ea se pregătește să istorisească o poveste de dragoste? Cine ar fi în stare să nesocotească vorbele acelui prieten de nădejde care este inima omului? Și cum ar putea acea persoană să 
trăiască apoi cu toate acele cuvinte nerostite? Așadar îmi cer iertare pentru cutezanța mea dar 
vă asigur că motivele sunt nobile chiar dacă nu provin de la cineva cu sânge regal.
     M-am îndrăgostit de o prințesă a cărei frumusețe întrece toate lucrurile din întreaga
existență, al cărei farmec este mai presus de îngerii din cer și ai cărei ochi luminoși provin de la
stelele cele mai îndepărtate din Univers.
     Când v-am întâlnit s-a întâmplat un mic miracol – cred că se numește dragoste. Poate iubi
cineva pe altcineva din prima clipă? Cu siguranță da. Știu deoarece de când v-am văzut am 
purtat imaginea celui mai frumos zâmbet din lume pretutindeni cu mine. Am ascuns-o într-un loc secret din suflet, acolo unde inima se furișează pe ascuns și se bucură în taină.
     Iubirea, atunci când se petrece este cel mai minunat lucru din viața unui om, e
binecuvântarea care dă dezlegare existenței, este cărarea ce duce la fericire, podul peste
anotimpurile vieții ce se scurg în tăcere. Nu vă cer să mă înțelegeți, iubirea nu poate fi explicată
deoarece nu provine din această lume. Rațiunea nu se împacă bine cu ea, i se pare a fi o mică
nebunie. Iubirea cunoaște doar glasul inimii fiindcă acolo e sălașul ei, locul în care s-a născut și
locul în care poate va muri părăsită și uitată. Iubirea are un destin, când destinul ei nu se
împlinește atunci totul s-a sfârșit... rămâne doar o altă viață trăită în zadar.
     Când ați trecut pe lângă mine, am întors mereu capul și v-am privit pe ascuns cum vă
îndepărtați. Aș fi vrut să fug și să vă ajung dar picioarele nu ascultă de vocea interioară așa că 
am rămas țintuit locului pradă a nenumărate gânduri ce se voiau declarații de dragoste. 
De câte ori v-am văzut am simțit cum o forță ivită de nicăieri îmi ia sufletul în brațe și îl ridică 
până sus, departe tare, între nori albi și pufoși și-l lasă acolo să plutească deasupra lumii-ntregi. 
Iar când ați plecat, o altă forță mi-a condus sufletul jos, într-o prăpastie fără sfârșit.
     Vă iubesc nespus de mult... poate niciodată nu veți afla cât de mult. Taina vieții este iubirea,
atunci când o întâlnești pe aleasa inimii tale îi spui acest lucru și apoi pleci. Când iubești mult pe
cineva îi dai drumul și-ți rămâne speranța că într-o zi va veni în fața ta și-ți va spune că de-acum
totul va fi bine.
     V-am așternut sufletul meu pe hârtie și îmi pare rău dacă v-am provocat mâhnire. Nu mi-aș
putea ierta niciodată dacă v-am supărat, va fi de ajuns doar o privire și voi înțelege totul, voi 
pleca atunci departe de aceste locuri fără a mă întoarce vreodată. Și știu,un cavaler nu este demn 
de o prințesă.
     Închei această scrisoare așa cum un vis frumos se destramă la ivirea zorilor. Voi purta
această iubire până la sfârșitul timpului meu pe Pământ ca pe ceva minunat, un miracol petrecut
într-o zi ca oricare alta dar care mi-a schimbat viața. Dar acesta este rolul dragostei, să înlăture
tot ce se află în inima omului și să umple acel loc cu imaginea celui mai frumos zâmbet din toată
lumea, din toate lumile.
 

     Prințesa termină de citit, așeză hârtia încet pe masă, se duse pe balcon și se uită în jos.
Un călăreț în haine strălucitoare se pregătea să iasă pe poarta cetății. Înainte să plece mai
aruncă o ultimă privire înapoi... O batistă era purtată de vânt și se pregătea să se așeze pe
caldarâmul cenușiu.


                                                          - Sfârșit -

Povestea unui scriitor

       Un scriitor german pe nume Mathias trecut de zilele tinereții lui stătea aplecat deasupra unei

coli albe de hârtie. De îndată ce așternea un cuvânt i se părea că a comis o greșeală teribilă așa 

că în secunda următoare acea bucată de hârtie era mototolită și sfârșea aruncată în lehamite

într-un coș de gunoi umplut până la refuz de surorile ei care au avut parte de aceeași soartă. 

Este trist când orizontul imaginației unui om al literelor este întunecat de norii negri ai lipsei de 

inspirație. Toate poveștile din lume sunt undeva acolo, în Univers, amestecate cu toate gândurile

și visurile oamenilor de acum și al celor care au trăit cândva. Un scriitor își alege de acolo 

ce crede de cuviință apoi mulțumește cerurilor și se apucă de scris. Acel portal fermecat

este deschis tuturor celor care îl caută și se aventurează dincolo de granițele realității. 

În fond, oricine poate scrie.
       Doar că Mathias nu mai găsi acel drum, uitase să mai scrie iar acest lucru însemna poate
sfârșitul unui destin mare. Era supărat în adâncul inimii, trăia de pe o zi pe alta ducând o viață 

ce nu era a lui. Dacă nu mai reușea să scrie, nu-i mai rămânea nimic. Ajunsese până într-acolo

în disperarea lui încât umbla pe stradă în căutare de povești. Se întorcea seara obosit și se

scufunda în tăcere într-o lume fără vise. Chiar și visurile îl ocoleau, pe când visurile nu ocolesc

pe nimeni. Pesemne nu și le mai amintea. Zilele treceau și o prăpastie uriașă se deschidea în 

sufletul lui ce amenința să-i înghită întreaga ființă și toate gândurile. Dimineața ieșea din 

casă și se întorcea seara îngropându-și în fiecare zi inima câte puțin.
       Într-o după-masă care nu anunța nimic, fiind în drum deja spre casă se întâlni cu o cunoștință 

veche. Era o femeie de vârsta lui, s-au cunoscut acum mulți ani cu ocazia lansării unei cărți, el i-a 

dat un autograf, ea a mai rămas pe acolo, au mai discutat puțin și au avut parte de o idilă de neuitat. 

Apoi s-au despărțit brusc plecând fiecare pe drumul lui și întrerupând orice contact.
       După câteva întrebări de complezență, el află că ea o duce bine, are doi copii, un soț iubitor
și este pe cale să-și deschidă un salon de înfrumusețare în capitală. O viață superbă, împlinită 

din toate punctele de vedere. Iar ea află de la el că nu mai poate scrie, a rătăcit calea ce duce

la povești.
       - De ce nu scrii ceva despre mine?, îi șopti ea soluția salvatoare.
       - Da, aș putea scrie despre tine, mi-ar face plăcere, confirmă el fiind deschis de-acum
oricărei oportunități de a găsi o poveste. Numai că e nevoie să te cunosc foarte bine altfel nu aș
putea surprinde ce e în sufletul tău.
       - Atunci nu mai sta și întreabă-mă ce vrei să știi, spuse ea entuziasmată.
       - Care este cea mai neplăcută amintire a ta, adresă scriitorul întrebarea iar aceasta avu un
efect devastator. Femeia se schimbă la față, veselia de pe chipul ei dispăru ca prin farmec și 

în locul ei se instaură confortabil dezolarea. Chiar și vocea i se schimbă, o voce devine tristă

atunci când cuvintele nu-și mai găsesc ecoul nicăieri, sunt rostite de pe o culme de suflet și

se pierd în prima prăpastie a gândurilor. Acolo sălășluiesc demonii care târăsc bucăți 

de inimă în trecut.
       - Nu puteai să găsești o întrebare mai potrivită ca să afli ce stă ascuns în interiorul ființei
mele. La suprafață mă vezi că mă bucur de viață, încerc să o trăiesc așa cum știu mai bine și 

să-i fac pe cât posibil pe toți cei din jurul mei fericiți. Însă inima unei femei ascunde

întotdeauna secrete. Am să-ți spun o poveste despre cea mai tristă zi din viața mea.
       - Te ascult, răspunse fascinat scriitorul.
       - Să știi că nu mi-e ușor ce vreau să-ți spun, începu ea destăinuirea cu o voce tremurândă.
Dimpotrivă, mi-este foarte greu, crede-mă. Dar o voi face pentru ca tu să ai o poveste pe care 

să o scrii. Drama prin care am trecut atunci mi-a schimbat viața, m-a făcut să-mi pierd

încrederea în oameni și mai ales în mine însămi. Totodată i-am dezamăgit pe toți 

și la urmă m-am dezamăgit pe mine. Așa încep dramele, suferă cei din jurul tău care țin 

la tine apoi când ei lipsesc puțin se repede suferința asupra ființei tale și o devorează ca și 

un balaur nemilos până când nu rămân decât lacrimi și regrete. Tot ce e mai frumos înlăuntrul 

sufletului și al inimii dispare lăsând doar un gol imens ce nu va fi umplut cu adevărat niciodată. 

Desigur timpul atenuează durerea dar niciodată acel martor acuzator, acel gând care știe 

ce ai făcut nu va dispărea decât la sfârșitul clipelor vieții planând ca și un fel de blestem, 

o umbră permanentă asupra tot ce e frumos.
       - Îmi pare rău, nu am vrut să te întristez, o întrerupse scriitorul și o privi cu adâncă
compasiune.
       - Nu, eu am ales să-ți spun, zâmbi ea și în ochii ei se vedea o lumină ciudată. Eram 

în anul doi la facultate când am rămas însărcinată. Da, știu, este o poveste clasică în care 

o tânără rămâne gravidă iar tatăl copilului este un imatur și un laș care fuge departe

abandonându-și fără niciun regret "familia". Desigur fata nu poate să-l crească singură,

nu este nici pe departe pregătită să devină mămică și atunci nu are încotro decât să 

facă avort. Se întâmplă zilnic pe Pământ, poate la fiecare oră. A ajuns o practică 

obișnuită. Dar vrei să știi ce stă în spatele ei? Să fii conștientă că în loc să dai viață tu faci 

opusul? Oare cât de greu iei această hotărâre? Câte lupte se dau în sufletul
tău? Cât de mult îți dorești să nu fii nevoită să faci ceea ce urmează să faci? Și cât de greu 

accepți că nu ai încotro? Copilul tău, cum ar fi fost dacă... Și atunci vorbești cu el sperând 

că s-a întors în ceruri și te aude de acolo. Primul lucru ce-l faci este să îți ceri iertare 

de la el că nu a avut ocazia să vadă ce înseamnă să trăiești pe această lume, să crești, 

să înveți, să fii iubit și să iubești la rândul tău, să ai o familie frumoasă și în anii cei din 

urmă să ai parte de împăcare. După ce ți-ai cerut iertare îi povestești câte ceva despre 

tine, în fond ai fost mama lui. Petreci puțin timp cu bebelușul tău în gândurile tale apoi îți iei 

rămas bun, cumva trebuie să te reîntorci la viață pentru că ea nu așteaptă pe nimeni. 

Înainte să pleci îi promiți că nu vei uita niciodată... și făgăduiești că vă veți
reîntâlni din când în când într-un loc știut numai de voi la hotarul dintre simțămintele 

iubirii și speranței.
       Femeia se opri, ochii ei erau scăldați în lacrimi, oricum ar fi încercat nu ar mai fi reușit să
continue povestea. Cuvintele au rămas blocate ori poate nu mai era nimic de spus.
       Mathias obținuse o poveste, putea merge acasă și să se apuce de scris. Numai că era o
problemă. Această poveste era și povestea vieții lui. Atunci demult când Anna îi spusese că era
gravidă nu a știut cum să reacționeze și nu a fost sigur dacă poate fi un cap de familie. 

El era tânăr și avea promisiunea unui viitor strălucit, era apreciat și respectat, era un talent în 

devenire. Se bucura că este liber și poate să facă ceea ce-și dorește. Dar după ce s-a gândit 

mai bine a ajuns la concluzia că nicio altă realizare nu putea fi mai importantă în viață decât 

întemeierea unei familii. A alergat înapoi dar a fost deja prea târziu. Anna a fost de negăsit. 

După o scurtă vreme Mathias a ales să renunțe să o mai caute și până la uitare a mai fost 

doar un mic pas de făcut.
       Acum după trecerea unei mici veșnicii stăteau față în față și se priveau cu ochii

încețoșați de lacrimi. La masă era tăcere dar inimile lor vorbeau în șoaptă. Își spuneau 

una celeilalte că le pare rău. Apoi o inimioară de pui de om li se alătură și îi asigură că în final 

totul va fi bine.